Dacă am fi trăit pe vremea geto-dacilor, astăzi am fi sărbătorit Anul Nou, care pe atunci începea glorios în 1 martie – prima lună a anului. Ca să ne meargă bine tot anul, am fi purtat la gât un bănuț-talisman, legat cu fire de lână albă şi roşie… „Cândva, credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred…”
„Cândva, oamenii credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred. Cândva, oamenii credeau că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât…” afirma la un moment dat Irina Nicolau, fosta directoare a Muzeului Ţăranului Român de la Bucureşti, specialist în etnologie, istorie orală și muzeologie şi doctor în filologie-folclor.
Rostul mărțișorului. Puterea lui magică
George Coşbuc însuşi scria într-un studiu că mărţişorul se poartă ca să ne apropiem soarele, „purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet. Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu-l poartă are să se ofilească. La oraşe e o sminteală mare a rostului ce-l are mărţişorul, că-l facem din aur ori din tinichea galbenă, când el ar trebui să fie numai alb, din argint”, spunea însuşi George Coşbuc pe această temă.
Mărţişorul tradiţional era, deci, alcătuit din firul împletit cu alb şi roşu, de care se agăţa mai demult un bănuţ sau o podoabă de argint. Se credea că acest metal îi ocrotea de boli, deochi sau farmece, dar şi de arşiţa soarelui – pe cei care-l purtau. De altfel, încă din cele mai vechi timpuri argintul era „metalul ocrotitor” folosit în vindecarea multor probleme de sănătate, iar această misiune protectoare continuă şi azi, datorită calităţilor sale puternic antimicrobiene.
Care va să zică, în combinaţie cu șnurul alb-roşu, mărţişorul din argint este singurul care respectă tradiţia ce datează încă de pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi de primăvară, pe 1 martie.
Baba Dochia și cele 9 cojoace pentru 9 zile…
Oamenii de la sate ştiau că primele zile din martie sunt fie prea friguroase, fie prea calde – aşa că le-au numit, original, Zilele Babelor, gândindu-se probabil la capriciile doamnelor mai în vârstă.
Etnografii afirmă că mitul „babelor” şi cel al Babei Dochia este unul din cele mai importante mituri româneşti. Exista credinţa că Baba Dochia şi-a luat numele de la Sfânta Muceniţă Evdochia, sărbătorită de Biserica Ortodoxă chiar astăzi, pe 1 martie.
În legendele româneşti, Baba Dochia apare ca întruchiparea anului vechi, aflat aproape de sfârşit şi de moarte. De altfel, moartea Dochiei în ziua de 9 martie era considerată tocmai hotarul dintre anotimpul friguros şi cel călduros, iar urcuşul pe munte al Babei Dochia, între 1 şi 9 martie, reprezintă intervalul de timp în care ea îşi împlinea destinul, pentru a muri înspre renaştere.
Una dintre legendele clasice despre Dochia o înfăţişează alături de o turmă de oi dată în grija unor flăcăi. Pentru că i-au rătăcit oile pe munte, Dochia i-a pedepsit şi a pornit, furioasă, pe munte, să-şi caute animalele. Pentru că afară era un ger cumplit, Dochia a îmbrăcat 9 cojoace, însă după prima zi de mers se încălzise şi a renunţat la un cojoc. În a doua zi vremea a devenit şi mai caldă, astfel încât Baba Dochia a mai aruncat un cojoc.
Până în a noua zi de martie, baba a renunţat la toate cojoacele, şi-a găsit şi oile, dar când a vrut să coboare în sat s-a izbit de furia lui Martie care, supărat de blestemele Dochiei, a împrumutat de la frate-său, Februarie, un ger năprasnic, l-a aruncat asupra Dochiei, transformând-o într-o statuie de gheaţă.
Pentru că Dochia şi-a găsit sfârşitul în a 9-a zi din martie, flăcăii pedepsiţi de Baba Dochia au încins un „priveghi” straşnic, stropit din plin cu câte 40 de pahare cu vin. Aşa se face că pe 9 martie se sărbătoresc şi moşii – iar bărbaţii se cinstesc cu 40 de pahare de tărie pentru 40 de mucenici.
Unele legende populare afirmă că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce-şi urca oile la munte. Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o monedă de argint – asociată soarelui, iar mărţişorul s-a transformat într-un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Cu banul şnurului de mărţişor se cumpărau vin roşu, pâine şi caş proaspăt pentru ca purtătorii simbolului de primăvară să aibă faţa albă precum caşul şi rumenă precum vinul roşu.
Prima zi de primăvară începea obligatoriu cu un mărţişor…
Sărbătoarea se regăseşte practic la toate popoarele din zona Balcanilor – în Macedonia şi Albania, la aromâni şi megleno-români, dar și la bulgari, care o numesc Martenița.
În vechime, prima zi de primăvară începea obligatoriu cu un mărţişor dăruit înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţisor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezenta şi pe atunci unitatea contrariilor vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric.
Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept, iar oamenii obişnuiau să-l poarte din 1 martie până când se auzea cucul cântând, înfloreau cireşii, iar berzele sau rândunelele reveneau la cuiburi. Atunci, mărţişorul se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să aducă noroc, sau era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se „Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.
Specialiştii în folclor au găsit interpretări ale Mărţişorului în civilizaţia antică, atribuindu-i o descendenţă directă din emblemele războinicului Mars, pentru că, la Idele lui Marte, când zăpada nu era încă topită în întreg Imperiul Roman, puteau începe campaniile militare. Roşul şi albul semnifica, pentru vechii romani, tocmai această zi – vitalitate şi victorie, pe de o parte, şi purificare şi inaugurare, pe de alta. Ulterior, s-a perceput împletirea celor două culori şi ca o amuletă puternică împotriva deochiului şi un semn al candorii.
